TELEFOANE: Redacție 021 410 23 84 / Tipografie 021 315 25 10 / Librărie 021 305 37 03

Despre două chestiuni antagonice

Alexandru CalmacuÎntr-un editorial recent, intitulat „Pentru că citim, ni se spune «pufi»”, am relatat dialogul cu un student al universității noastre. La început ne-a frapat inocența juvenilă a băiatului, în sensul cel mai frumos al cuvântului, urmată de o nedumerire, de o neînțelegere profundă față de atitudinea umană. Tânărul era șocat de faptul că lumea îi disprețuiește, în fel și chip, pe cei care poartă cu ei o carte și pe care o citesc. Acum revenim asupra acestui subiect, mereu contemporan, dar analizat dintr-un alt unghi.

Două evenimente, sau două întâmplări cotidiene la care am fost martori, explică, într-un fel, o psihoză socială care provoacă deopotrivă și râs, și plâns, și uimire, și respect. Primul s-a derulat în București, într-o zi călduroasă de vară, pe traseul troleibuzului 70. Ne-am urcat de la un capăt și am coborât la celălalt capăt, drumul nostru fiind motivat de obligația plății de impozite la o administrație financiară de sector.  Nu era o oră de vârf. În autovehicol se aflau doar nouă călători, toți așezați pe scaune. Surpriza momentului ne-a fost dat de faptul că toți cei nouă călători vorbeau simultan la telefonul mobil. Unii mai tare, alții mai încet. Fără să vrem, auzeam frânturi de conversație. Iată câteva dintre ele, pe care ni le-am notat imediat după ce am coborât: „Nu înțeleg! Iar te-ai dus cu tuta aia? Și cu mine cum rămâne?…” – o tânără în jur de 25 de ani; „Auzi dragă, am fost la doctor cu bărbatu-meu și i-a schimbat medicamentația. Noile pastile n-au avut niciun efect. În schimb i-au crescut sânii…” (a urmat un râs gutural de fumătoare înrăită) – o femeie în jur de 60 de ani; „Vecine, ți-am împrumutat patentul, ruleta și toporul. Când ai de gând să mi le aduci? Am mare nevoie de topor. Dacă nu mi-l aduci în seara asta, îți dau cu el în cap…” – un bărbat cu treburi prin București în jur de 50 de ani; „Nepotu-meu, da, ăla de cinci ani, e tare năzdrăvan. A luat ceașca cu lapte și a aruncat conținutul peste fața maică-si. L-a certat, l-a pedepsit și ăla micul i-a spus că așa a văzut într-un film și că nu s-a supărat nimeni pe copil” – o bunică. Scena din troleibuz ne-a amintit de un spectacol televizat de divertisment, intitulat „Telefonul mobil este noul Dumnezeu”.

Cel de-al doilea eveniment l-am trăit în metroul de pe linia 6 din Paris. În vagonul în care ne aflam, oarecum aglomerat, cei mai mulți pasageri citeau fie o carte, fie o revistă, fie un ziar. Demult nu se mai vede așa ceva prin mijloacele autohtone de transport. Cel mai mult ne-a atras atenția (și respectul) un tânăr pe role, având căștile prinse în jurul gâtului, care a scos din traistă un volum gros de Sartre și a început să citească. În rest, în vagonul cu pricina era liniște. Băiatul nu a întrerupt lectura nici atunci când a urcat un saxofonist care și-a început cântarea pentru câțiva gologani.

Nu facem alte comentarii. Diferențele de atitudine se văd cu ochiul liber, se simt și ne pun pe gânduri.

Pe studentul de la universitatea noastră l-am liniștit cu răspunsul, parafrază după Emil Cioran, dacă te rogi și citești lângă o floare, ea crește mai repede.

1,226 total views, 2 views today

Tagged

About Alexandru CALMÂCU

Alexandru Calmâcu este unul dintre cei mai cunoscuţi jurnalişti pe Educaţie, cu o experienţă în presă de peste 25 de ani, timp în care a lucrat pentru instituţii media precum Agerpres (unde a fost corespondent de război în Transnistria), Evenimentul Zilei, Gardianul şi Puterea. Din 2011 predă Genurile presei scrise la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării a Universităţii din Bucureşti, iar din 2012 ocupă funcţia de redactor şef al Editurii Universităţii din Bucureşti.

View all posts by Alexandru CALMÂCU →

Alte articole

Lasă un răspuns