PLAY-NARRATORS. STUDY OF ITALIAN 20TH CENTURY DRAMA

Circa 95% din persoanele de cultură peste medie, sub orice latitudine ar trăi, dacă li se cere să numească un dramaturg italian din secolul XX, vor rosti numele lui Luigi Pirandello. Profesioniștii – oameni de teatru sau critici literari – vor adăuga și Eduardo De Filippo și Dario Fo. Atât. Realitatea este însă mult mai complexă. Deja înainte de această perioadă Italia dăduse dramaturgiei mondiale nume importante. Avea să o facă și în secolul abia încheiat, fără să se ridice însă la așteptările oamenilor de teatru, ale publicului, ale scenei internaționale. Uneori nici măcar la propriile așteptări. Asta nu înseamnă că, așa cum des se deplânge, teatrul italian ar fi traversat o lungă perioadă de amorțire. Dramaturgi, actori, critici s-au străduit să atragă atenția asupra fenomenului teatral național, ba chiar au încercat să propună inovații care să facă scena italiană cât mai consonantă cu cea internațională. Lor li s-au alăturat și prozatorii de succes ai momentului, care, dintr-un motiv sau altul, au încercat și genul dramatic. Sigur, niciunul dintre ei nu a atins virtuozitatea lui Pirandello, – splendid “ambidextru” literar –, dar unele dintre lucrările lor destinate scenei pot sta fără să se rușineze alături de mari texte ale teatrului universal contemporan. Unde au greșit? Nu și-au putut apropia deplin mijloacele specifice noului genului: în piesele lor acțiunea e deficitară, narațiunea e dominantă. Pentru că erau maeștri ai narațiunii. Așa au devenit naraturgi

 18,044 total views,  4 views today