ÎNTRE PESHAT ȘI SOLA SCRIPTURA ÎN TRATATUL TEOLOGICO-POLITIC (CAPITOLUL VII). TRADUCERE ȘI INTERPRETARE

În gândirea iudaică, exegeza biblică are o lungă tradiție. Atenția deosebită îndreptată asupra Scripturii a reprezentat întotdeauna o constantă pentru poporul evreu, ce a manifestat fățiș o legătură intimă în raport cu textul ebraic, legătură motivată de diverse rațiuni: asigurarea continuității legământului, înțelegerea cuvântului divin, necesitatea de a se supune legii (alături de dorința de a înțelege aplicabilitatea legii), menținerea caracterului practic peste timp, dar și găsirea sensurilor ascunse ale textului (accesibile, firește, doar celor capabili să le deslușească). Baruch Spinoza (1632-1677), personaj controversat al secolului al XVII-lea, propune în al său Tractatus theologico-politicus (1670) o nouă metodă de interpretare a Scripturii, punând la baza acesteia o bună cunoaștere a limbii ebraice. Studiul de față își propune, inter alia, să aducă față în față două modele de înțelegere a textului ebraic din Geneză 47:31 – pe de o parte, Abraham Ibn Ezra (cca. 1092-1167), exponent al metodei peshat, și pe de altă parte, Spinoza, adept al principiului reformat sola Scriptura.