STUDII LITERARE

Reviews

1. 

   Roxana Lăzărescu – 20 October 2026

   CRONICA LITERARĂ

   O literatură a lumii
   Răzvan Voncu, România literară nr. 43/2026
   Coman Lupu, Studii literare. Editura Universităţii din Bucuresti, 2026

   Unul dintre cei mai importanţi hispanişti români contemporani este şi unul dintre cei mai discreţi ca prezenţă publică. Spun asta, întrucât numele lui Coman Lupu, de rezonanţă printre specialişti, e mai puţin faimos decât ar merita, în special în ipostaza sa de critic comparatist.Căci actualul profesor emerit de limbă spaniolă la Universitatea din Bucureşti este nu numai un experimentat şi apreciat traducător. Cunoscut cititorilor pentru versiunile româneşti ale multor cărţi de Mario Vargas Llosa, Jose Ortega y Gasset, Julio Cortăzar, Rafael Perez Estrada, Antonio Soler, Ernesto Perez Zuniga, Fernando Savater şi alţii, Coman Lupu a dublat de la bun început efortul transpunerii lor în limba noastră de reflecţia pe marginea problematicii traducerii şi, în cele din urmă, de interpretarea textului literar în sine. Lucrările sale atestă, pe lângă vasta erudiţie hispanică, o inteligenţă critică subtilă şi ceea ce francezii numesc, de la Pascal incoace, l’esprit de finesse.
   Neutru intitulată Studii literare, recenta sa carte conţine o suită de eseuri consacrate unor mari scriitori universali de limbă spaniolă, la care se adaugă două studii pe marginea raporturilor literare româno-iberice şi un grupai tematic în care sunt analizate mai multe cărţi recente de traductologie.
   Chiar dacă nu reprezintă un proiect unitar prin temă, Studii literare are o coeziune interioară care provine din convergenţa unor constante exegetice întinse pe mai bine de patru decenii de activitate. Promotor al ideii că traducerea nu este un act de identificare mecanică a unor echivalenţe lingvistice plauzibile, Coman Lupu crede în esenţa ei creatoare, de natură critică: „Traducerea este privită nu ca simplă transpunere, ci ca act critic şi responsabil, ca formă de mediere culturală care poate revela sau, dimpo trivă, poate altera sensurile unei opere.” Cunoscutei formule care vedea în traducător un lingvist dublat de un scriitor, profesorul îi mai adaugă, aşadar, un element: critica de tip comparatist. N-am să fac aici un excurs ad-hoc pe acest subiect şi nici nu am să reproduc pe larg fragmente din consideraţiile sale. Mă mărginesc să semnalez doar că traducerea este concepută de Coman Lupu în dinamica unor raporturi mai complexe decât cel strict lingvistic dintre textul original şi varianta în limba-ţintă. Traducătorul, spune eseistul, nu este niciodată un simplu translator, ci un hermeneut şi un critic. Travaliul său desfoliază „straturile de cultură ale textului original, reimaginându-le altă limbă şi, mai ales, într-un alt cod cultural.
   Mai trebuie spus şi că, asemenea literaturii anglo-saxone, şi cea de limbă spaniolă aşază în faţa traducătorului dificultăţi aparte, între care cele de natură idiomatică — rezultând din dezvoltarea unor particularităţi locale în diversele spaţii în care se scrie în această limbă — nu sunt nici pe departe cele mai dificile. Diferenţele de coduri culturale pot fi foarte mari între Peninsula iberică şi America Centrală, ca şi între Caraibe şi America de Sud. Chiar între statele sud-americane putem înregistra diferențe de cultură si mentalitate notabile, identificabile înainte de toate chiar în literatura lor.
   De aceea, o primă observaţie care se poate face asupra ese isticii literare a lui Coman Lupu este că, fie şi prin decupaje individuale, criticul priveşte literatura de limbă spaniolă ca pe un întreg. În Studii literare, se apleacă la fel de erudit, la fel de stăpân pe universul cultural de referinţă, atât asupra unor scriitori iberici clasici sau moderni (cum ar fi Leopoldo Alas, alias Clarffi, Federico Garcia Lorca, Ausiăs March, Camilo Jose Cela, Antonio Soler sau Luis Alemany, acesta din urmă într-un eseu scris în spaniolă), cât şi asupra unor repere literare ale Americii de Sud (ca Mario Vargas Llosa, Eduardo Galeano, Julio Cortăzar sau Pablo Neruda). Această capacitate de a opera cu egală siguranţă pe toată întinderea literaturii de limbă spaniolă constituie una dintre colo….. de rezistentă ale volumului.
   Cea de-a doua o reprezintă, desigur, apelul permanent la text. Munca de traducător i-a oferit lui Coman Lupu posibilitatea de a pătrunde în ceea ce Jean-Pierre Richard numea „pivniţele textului”. În căutarea celor mai adecvate echivalenţe şi înarmat cu convingerea că „literatura nu este un ornament al spiritului, ci un mod de a înţelege lumea şi de a o pune sub semnul întrebării”, criticul care traduce vede textul drept unul dintre ultimele spaţii de libertate a gândirii, într-o lume tot mai polarizată și mai dedicată consumului de obiecte de unică folosinţă. Literatura are, însă, puterea de a continua să caute sensuri, aşa cum se întâmplă bunăoară – în interpretarea lui Coman Lupu – în proza unui autor spaniol contemporan: ,,Obsedat de ideea şi de imaginea morţii, Antonio Soler denunţă de fapt în nuvelele sale adevărata moarte, îngheţarea în platitudine, banal și convenție”.
   Nu trebuie să cauţi prea mult ca să afli centrul de greutate al volumului: acesta este reprezentat de cele nu mai puţin de cinci eseuri dedicate operei lui Mario Vargas Llosa. Este autorul cel mai comentat în tudii literare şi, totodată, scriitorul în legătură cu care autorul îşi pune cele mai acute întrebări. Într-un text provocat de lectura unuia dintre cele mai cunoscute romane ale lui Llosa, Mătuşa Julia şi condeierul (1977), de pildă, Coman Lupu procedează la adevărată incursiune arheologică în text. Pornind de la aparenţa unui roman-colaj, hermeneutul trece rând pe rând prin straturile succesive aşternute de iscusinţa prozatorului peruvian, de la romanul erotic la cel de atmosferă şi de la Bildungsroman psihologic la romanul spaţial, spre a dezvălui miza adâncă a textului: meta-romanul, romanul despre roman şi ipostazele sale posibile în interiorul aceleiaşi/aceloraşi poveşti. lntr-un alt eseu, dimpotrivă, criticul realizează succesive incizii în mai multe romane ale scriitorului, pentru a pune în evidenţă faţetele complexe ale realismului lui Llosa, care nu poate fi în mod evident redus la formula „realismului magic” sud-american.
   Excepţională mi se pare şi mai vechea lectură a Romanului sfârşitului lumii (publicată în 1987, într-o epocă în care interesul pentru literatură era încă foarte intens la noi), în care criticul studiază câteva din interstițiile relației complexe stabilite între mit şi istorie în viziunea romancierului peruvian. Fresca socială şi, în general, romanul-dezbatere fac din Mario Vargas Llosa cel de-al doilea pol contrastiv al romanului sud-american, alături de Gabriel Garcia Marquez.
   Dincolo de excursurile comparate conţinute în mai toate eseurile, foarte interesante pentru comparatism mi se par cele două studii consacrate unor chestiuni care privesc direct literatura română: Miron Radu Paraschivescu și Federico Garcia Lorca şi „Don Quijote” în traducerile În limba română din secolul al XIX-iea. Primul dintre ele documentează în adâncime o relaţie literară cunoscută, dar nu neapărat studiată pe text, arătând că „De la Garcia Lorca, Miron Radu Paraschivescu preia nu scenariul, după cum s-a spus şi care aparţine de fapt repertoriului de teme al poeziei universale, ci pur şi simplu plasarea acestui scenariu în contextul lumii marginalizate şi remodelarea semnificaţiilor.” Este o observaţie care schimbă, trebuie să o recunoaştem, înseşi premisele analizei poeziei lui Miron Radu Paraschivescu punându-i în evidenţă simultan apartenenţa la un spaţiu liric european şi originalitatea. La fel de puţin reverenţioasă cu stereotipurile istorico-literare este şi cercetarea primelor tentative de traducere din Cervantes, derulate în secolul al XIX-iea: surprinde atât identitatea unora dintre traducători (I. Heliade-Rădulescu, I.L. Caragiale), cât şi curiozitatea iberică a unei literaturi care îşi căutase până atunci modelele preponderent în Franţa. Semn că afinităţile între „ariile laterale” ale lumii romanice nu sunt tocmai nişte mituri patriotice.
   Substanţială şi de actualitate pentru teoreticieni este secţiunea de traductologie a cărţii. Alcătuită în special pe baza unor recenzii academice ale unor tratate în materie, ea conține o contribuție „din interior” – adică din experienţa de traducător de anvergură a autorului – la ceea ce se pare că devine pe zi ce trece unul dintre domeniile fundamentale ale literaturii.
   în toate, Studii literare reuşeşte să fie ceea ce Coman Lupu şi-a propus de la bun început: o carte profundă despre demnitatea literaturii şi o suită de eseuri în care identitatea acesteia este investigată fără grabă, cu meticulozitatea savantului, dar şi cu jubilaţia criticului care se delectează cu gusturile şi aromele interpretării.