THE TERMINOLOGY OF ANCIENT GREEK COSMOGONIES

Volumul de față își propune să demonstreze că orice discuție privitoare la cosmogoniile presocratice trebuie să se refere atât la teogonii, cât și la cosmogoniile de factură filosofică, de vreme ce procesele lingvistice folosite în descrierea începutului universului rămân, totuși, aceleași. Primele încercări de a crea termeni specifici se pot găsi chiar la autori timpurii precum Homer sau orficii; pe de altă parte, procesul de hipocogniție funcționează la fel de bine și la autorii de teogonii, și la filosofi, care plăsmuiesc nenumărate variante ale metaforei nașterii sau chiar creează metafore complet originale, toate având același scop: să le facă teoriile cât mai limpezi cu putință. Dreptatea cosmică a lui Anaximandru, tichia de pâslă a lui Anaximene, flacăra lui Heraclit, răscrucea lui Parmenide, versurile lui Empedocle și semințele lui Anaxagora – fiecare dintre ele reprezintă câte un pas important în lunga călătorie de la nașterea zeilor până la întrebarea metafizică „oare cum se poate naște ceva?”.