EFECTELE PSIHOSOMATICE ALE RUGĂCIUNII ÎN SPIRITUALITATEA FILOCALICĂ

Despre rugăciune s-a scris mult. Mulți o practică, uneori, necredincioși fiind, ceea ce ne face să credem că rugăciunea, ca fapt psihologic, ține de resorturile cele mai adânci ale firii umane autentice, unde omul normal simte nevoia de a se întreține/de a dialoga cu Cineva de dincolo de el și, totodată, prezent în el și lângă el. Din lecturi și/sau din experiența concretă, mulți dintre noi cunoaștem efectele rugăciunii în viața personală și în viețile celor care s-au rugat și se roagă cu adevărat.
În lucrarea sa, Florin Ștefan a căutat să prezinte rugăciunea, atât ca fapt somato-psihic, cu formele, tipurile și treptele sale, cât și cu efectele văzute și constatate la subiecții care se roagă și pentru care alții se roagă.
Cu toate acestea, rugăciunea, puterea și efectele ei au fost și sunt contestate de alții, din cauze și motive diverse. Contestarea puterii rugăciunii și a urmărilor ei, pe de o parte, și curiozitatea urmărilor acesteia, pe de altă parte, au stimulat interesul neuroștiințelor. Specialiștii în acest domeniu, prin intermediul tehnicii, au dovedit producerea unor schimbări în harta creierului la cei care se roagă, schimbări care nu sunt similare oricăror alte schimbări, constatate în cazul altor emoții (decât ale celor care se roagă) sau în cazul recitării oricăror alte texte, decât cele care cuprind rugăciuni.