NARATURGII. STUDIU DE DRAMATURGIE ITALIANĂ DIN SECOLUL XX

Circa 95% din persoanele de cultură peste medie, sub orice latitudine ar trăi, dacă li se cere să numească un dramaturg italian din secolul XX, vor rosti numele lui Luigi Pirandello. Profesioniștii – oameni de teatru sau critici literari – vor adăuga și Eduardo De Filippo și Dario Fo. Atât. Realitatea este însă mult mai complexă. Deja înainte de această  perioadă  Italia dăduse dramaturgiei mondiale nume importante. Avea să o facă și în secolul abia încheiat, fără să se ridice însă  la așteptările oamenilor de teatru, ale publicului, ale scenei internaționale. Uneori nici măcar la propriile așteptări. Asta nu înseamnă că, așa  cum des se deplânge, teatrul italian ar fi traversat o lungă perioadă de amorțire.  Dramaturgi, actori, critici s-au străduit să  atragă  atenția asupra fenomenului  teatral național, ba chiar au încercat să  propună  inovații care să  facă  scena  italiană  cât mai consonantă  cu cea internațională. Lor li s-au alăturat  și  prozatorii de succes ai momentului, care, dintr-un motiv sau altul, au încercat și  genul dramatic. Sigur, niciunul dintre ei nu a atins virtuozitatea lui Pirandello, – splendid “ambidextru” literar  –, dar unele dintre lucrările lor destinate scenei  pot sta fără  să  se rușineze alături de mari texte ale teatrului universal  contemporan. Unde au greșit? Nu și-au putut apropia deplin mijloacele specifice  noului genului: în piesele lor acțiunea e deficitară, narațiunea e dominantă.  Pentru că erau maeștri ai narațiunii. Așa au devenit naraturgi