TEOLOGIE POLITICĂ ROMÂNEASCĂ
O ANALIZĂ DE DISCURS 1918–1941

Corpusul ideatic al teologilor, filozofilor și publiciștilor creștin-ortodocși din interbelic a fundamentat o critică a modernității politice românești și occidentale. Realizat din perspectiva unui referențial ortodox, acest corpus s-a constituit într-o veritabilă teologie politică românească. Necesitatea utilizării acestei sintagme epistemice se degajă din viziunea scrierilor ierarhilor și ale teologilor ce reprezentau poziția oficială a Bisericii. Respectiva viziune politică se regăsește și în operele gânditorilor interbelici care se revendicau de la paradigma creștin -ortodoxă. Caracterul teologico-politic al acestui corpus ideatic se relevă prin faptul că în peisajul cultural interbelic apare pentru prima oară o abordare ortodoxă a unei problematici politice și culturale indusă de modernitate. Această abordare critică determina ca ortodoxia să se afirme ca paradigmă ideatică în dezbaterile epocii privind modernitatea. Inedită pentru cultura română modernă, vocea instituției ecleziale se va afirma viguros în interbelic în contextul în care pentru tot secolul al XIX-lea poziționarea și reflecția ortodoxiei asupra modernizării României fusese marginală. Exceptând episodul secularizării din 1863, care configurase profilul unui conflict ecleziologic între statul român și Patriarhia ecumenică, Biserica Ortodoxă Română fusese prezentă minimal ca voce teologală în cadrul dezbaterilor asupra temei identitare. Însă, spre orizontul anilor ’30 din secolul al XX-lea, abordarea teologico-politică ortodoxă a modernității politice se va manifesta cu vehemență. Acest fapt va determina apropierea Bisericii Ortodoxe Române și a intelighenției ortodoxe de naționalismele interbelice și de soluțiile politice autoritare.
Marea tentație a teologilor și a gânditorilor organici ai dreptei nu a fost doar tendința de afiliere la radicalismul politic reprezentat de Legiune, care profesa valori similare ideologic cu cele ale Bisericii. Marea ispită de natură politică a ortodoxiei a fost reprezentată de permanenta nostalgie a formulei politico-teologale a simphoniei bizantine. În acest context, noile formule politice promiteau să reproducă structural și regresiv atât formula bizantină a alianței tron-altar, cât și acea formă mentis specifică creștinismului ierarhic și ritualist întemeiat pe tradiție pe care Biserica Ortodoxă intenționa să o prezerve. Din acest motiv consider că acest corpus ideatic, ce se relevă ca o veritabilă teologie pol itică românească, poate fi interpretat ca o critică modernistă de inspirație ortodoxistă a civilizației occidentale, dar și a modernizării României începând cu secolul al XIX-lea.