Redacție 0760 013 746, 0726 390 815 Tipografie 0799 210 566 Librărie 0760 013 746
Relații cu publicul redacție: luni-vineri 9.00-13.00

Maratonul poeziei la Editura Universității din București – Bucharest University Press (21 martie 2023 – Ziua Internațională a Poeziei)

Un prim răspuns ne vine dinspre doamna lector universitar Valentina Vartic, de la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației. Valentina Vartic este autoarea mai multor volume publicate la EUB-BUP, ultimul dintre acestea fiind cel intitulat Asistența socială a persoanelor aflate în dificultate.
vezi video

„Într-o lume saturată de pragmatism, care ar mai fi utilitatea poeziei? Sunt câteva idei care-mi vin; în primul rând cred că este foarte important să ne exprimam emoțiile, stările sufletești, dacă suntem creatori, sau ne ajută să le validăm, în condițiile în care suntem cititori. Ne permite poezia să ne conectăm cu noi, cu poezia din noi, dar și cu cea din ceilalți oameni, aflați în timpuri și spații diverse. Dacă facem parte din generația silence, sau dacă suntem reprezentanți ai generației baby boomer sau ai generației x, ne permite  să ne evaluam și să ne antrenăm memoria, conectându-ne în același timp cu nostalgie la vremurile frumoase și trecute, ne permite sa ne luăm o porție de energie, trezind partea jucăușă din noi, aducându-ne ritm, culoare și, nu în ultimul rând, ne dă șansa să ne relaxăm și ne permite  să evadăm din cotidian într-o lume pe care ne-o putem alege singuri.”


Alexandru Nicolae este conferențiar universitar la Facultatea de Litere (Universitatea din București) și cercetător la Institutul de Lingvistică al Academiei Române, precum și coordonator academic al EUB-BUP. A publicat la editura noastră două cărți de autor (Ordinea constituenților în limba română, 2015; The licensing of nominal and verbal ellipsis in Romanian, 2019) și a îngrijit mai multe volume colective.

„Fiecare caută în jur lucrurile de care este cel mai legat. Pentru mine, poezia este sintaxă, ca și multe alte lucruri din universul meu familiar.”


Ștefan Colceriu, filolog, specialist în limbi clasice, cercetător la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, ne oferă un sonet shakesperian, în traducere inedită!

„Făptura mândră o dorim sporită:
Frumsețea rozei nicicând să n-apună.
Când la soroc ajunge ofilită,
Suav boboc memoria i-o adună.
Dar tu-adunată-n ochii-ți de lumină
Luminii lor esti toată combustibil.
Golind, te mistui tu, de daruri plină,
Tu singur dúșman înseți, prunc teribil.
Tu esti acuma lumii fraged zurzur
Herald uníc bălțatului printan.
În mugur îți îngropi al vieții murmur,
Avare blând, zgârcind faci pradă-n van.
De lume-ai milă, lacom nu-ngropa
Ce i se cade ei din zestrea ta.”


De Ziua Poeziei, un poem în proză scris și rostit de Cristina Bogdan, decanul Facultății de Litere a Universității din București. Un poem care ne reamintește de ideea lui Nichita Stănescu, referitoare la hemografie – scrierea cu tine însuți.
Editura Universității din București, care a publicat cea mai mare parte a volumelor Cristinei Bogdan de până în prezent, se bucură să poată arăta și un alt chip al autoarei de texte științifice.
Despre dragoste și poezie, imediat după echinocțiul de primăvară, pentru a ne păstra cerul inimilor cât mai senin.
vezi video

„Și pentru că sunteți tineri și pentru că sunteți la vârsta potrivită îndrăgostirii, ceva care nu este un poem, ci  este mai degrabă un poem în proză – Insula Frioul – Insula Frioul este o insulă pe care se ajunge cu vaporul din Marsilia; daca ați citit Contele de Monte-Cristo știți cu siguranță de insula If. Insula Frioul e ceva mai departe de insula If .

Te -ai urcat in avion cu ochii închiși , să nu vezi, să nu-l vezi, să nu vezi , să nu-l auzi , să nu auzi respirația din inima ta.
Ai pășit pe vapor fără bilet, fără pașaport , fără carte de identitate , să nu te poată legitima cineva , să rămâi anonima venețiană, chiar și în porturile Franței.
Ai străbătut marea orb, ca pe-o celulă de închisoare de pe insula If,
Valurile te strângeau într-un corset întunecat și abia mai puteai să respiri.
Ai pășit pe o insulă știind dureros de limpede că n-ai să-l găsești.
Înșirate pe abacul țărmului , firele de nisip de pe plaja pustie te-ndemnau să le-numeri și să dormi, să uiți, să te dezbraci de tine însăți și să te lași acolo, pe plajă, ca pe-o haină uzată și inutilă, să te joci de-a v-ați ascunselea cu dragostea, cu moartea, cu el.
Te-ai lungit pe-o stâncă deasupra ochiului albastru, vălurit.
Un pescăruș a țopăit trist înspre tine, ca un semn de-ntrebare.
Te-ai ridicat și i-ai scris un mesaj. Scurt.
Ți-a răspuns. Scurt. Ca o respirație adâncă înaintea sfârșitului, ca un meci de ping-pong, când mingea trece de la unul la altul și niciunul n-o poate păstra.
Habar n-are că-l iubești. C-ai fugit in lume să-l cauți sau să-l uiți, tot una-i, c-ai ales o insulă pentru că el e o insulă, ca ai fi vrut să-l îmbrățișezi și să plângi, c-ai fi vrut să te îmbrățișeze și să plângă, atât.
Ai scris pe nisip o poveste.
Pescărușul a strigat-o scurt, ascuțit, iar marea a șters- o cu grijă maternă, să nu rămână nimic din ea, să nu lași urme, să nu te uiți cumva pe plaja aceea ascunsă după o deschizătură între stânci.
Nu l-ai găsit, nu a răspuns strigătului mut, nu ajunsese pe insula Frioul, nu era acolo, dar rămânea în inima ta.
Cum poate să fie atât de prezent un absent, un necunoscut, aproape că-ți vine să-l întrebi…”


Prof. univ. dr. Viorel Vizureanu este doctor în filosofie al Universităţii din Bucureşti din anul 2005, cu o teză la intersecţia dintre istoria logicii şi istoria filosofiei. Pe lângă activitatea de cercetare pe teme de filosofie europeană modernă, cu un interes special pentru sistemul filosofic al lui Descartes, Profesorul Vizureanu a adus contribuţii la istoria logicii româneşti şi, mai recent, la înţelegerea impactului globalizării asupra identităţilor culturale. Este decan al Facultăţii de Filosofie.

„Utilitatea poeziei constă în suprema sa inutilitate. Nu pur și simplu în inutilitatea sa, ci în suprema, absoluta sa inutilitate. Într-o lume epuizată, sufletește, ca și material, de infinite utilizări și utilități, poezia ne amintește și ne face să trăim o altă figură a adevărului. Ea ne induce experiența unei necesități a verticalului, a verticalității. Ne învață să privim în sus. Ea ne aduce aminte de zei, de caracterul minunat – adică provenind dintr-o minune – al vieții. Suntem moștenitorii unei minuni, asta ne (re)învață poezia. De aceea, poezia nu doar este, ci este minunată.
Dacă va fi să ne întâlnim vreodată cu alte ființe, de pe alte planete, și vom fi puși în situația sau ne vom simți obligați de a spune cine suntem noi ca oameni, atunci, în afară de omul științei (homo scientiae) care va fi făcut posibilă chiar acea întâlnire, probabil că cel mai nimerit lucru pe care am putea să îl rostim pentru a arăta ceea ce ne este propriu, ceea ce este numai al nostru (pentru că doar acolo suntem împreună cu zeii) este să ne numim ființe poetice, să ne numim poeți. Homo poeticus – aici se manifestă cu adevărat singularitatea noastră, ciudățenia noastră divină. Aici suntem noi înșine.”


Alexandra Crăciun, conf. univ. dr. la Facultatea de Litere a Universității din București, Director al Departamentului de Științe ale Comunicării (din anul 2019) Coordonator al Masteratului de Consultanță și Expertiză în Publicitate (din anul 1999) . Specialist în: Comunicare și mentalitate postmodernă, Identitate și reprezentare, Formarea imaginii de marcă, Comunicare integrată de marketing, Strategii publicitare, Teoria publicității, Copywriting, Comportamentul consumatorului, Forme și identități culturale. Activitate didactică și de cercetare în domeniul studiilor culturale, comunicării și publicității, cu centrul de interes legat de problemele identității în societatea contemporană.
vezi video

Poezia abreviază distanța între noi și cer.

„Ea crează un soi de ecologie, uitată, o formă sustenabilă de raportare la lume, în care Socrate , aflat în fața morții iminente, învață să cânte o nouă melodie la flaut, ceea ce intră, desigur, în categoria gestului inutil, sau chiar în definiția poeziei, ca proces ce schimbă raportul vieții cu moartea, exorcizează tristețea, nonsensul, rupe perspectiva unei lumi, organizate într-o logică bizară.”


În continuarea maratonului de poezie de ieri, am primit de la prietenul Luigi Bambulea, dr. în filologie, cercetător la Muzeul Național al Literaturii Române, „Sonetul neînchipuit XXXIII”, de William Shakespeare, în traducere inedită (și neimaginară).

„Ades mi s-a dat a vedea dimineața slăvită
Ce c-un ochi olimpian măgulește ‘nălțimea alpină,
Chipu-i de aur sărutând pășunea-nverzită,
Palida und-aurind-o cu alchimie divină.
Curând dar permis-a nori inferiori să colinde
Figura înalt uraniană în franje meschine,
Și lumii damnate chipul, de-acum, își ascunde,
Ocultându-și, la vest, a ei dizgrațioasă rușine.
Ci cândva, înde zori, acest astru solar străluci
Pe tâmplele mele, cu-atotvictorioasa-i splendoare.
Vai, însă, un ceas doar al meu reușise a fi
Obnubilat* de pe cer de mine fu acest soare.
Pentru asta, din nou, dragostea mea nu-l înjosește:
Fiece soare poate-se macula, când chiar cel din cer se-adumbrește.”
……………………………
* etimologic, „obnubilarea” înseamnă „ascundere în nori”; în context, echivalează foarte bine ideea și expresia din original: „partea cu nori l-a ascuns de mine (de-)acum”

 5,326 total views,  2 views today

Alte articole