DIVANUL CRITICII. DISCURSURI ASUPRA METODEI ÎN CRITICA ROMÂNEASCĂ POSTBELICĂ

La o privire de ansamblu, două direcții își împart spațiul criticii românești: direcția estetică și cea științifică. Începând cu Maiorescu și Gherea, aproape toate modurile de a înțelege și practica critica se pot reduce la aceste atitudini generale. Generațiile succesive de critici vor alege, cu excepțiile de rigoare, să perpetueze dihotomia în cauză ca parte a identității de breaslă și de grup, întârziind astfel sincronizarea reală a criticii românești cu orientările teoretice internaționale.

După al doilea război mondial, critica românească s-a situat într-un dublu sistem de raporturi: pe de o parte, cu tradiția autohtonă interbelică, prelungită prin activitatea unora dintre criticii afirmați în anii ’30-’40 și, pe de altă parte, în raport cu evoluțiile internaționale în domeniu. Ca și în cazul literaturii, modernizarea și independența criticii au ajuns să fie echivalate cu procesul de reconectare la valorile interbelice, în special la linia estetică promovată de Maiorescu și mai ales de Lovinescu, ceea ce a împins într-un plan secund dialogul viu de idei cu Occidentul al “avangardei consacrate”. Analiza detaliilor acestui proces complex de receptare face obiectul cărții de față.

“În ansamblu, volumul [Oanei Fotache] este organizat, la nivel macrotextual, după un criteriu tipologic (cele două paradigme majore: științifică și impresionistă, analizate, poate, în ordinea unei preferințe personale a autoarei), iar la nivel microtextual, după un criteriu cronologic (prezentarea criticilor incluși în cele două filiere ale fiecărei paradigme în parte este realizată cronologic). Nu lipsește, însă, din această prezentare cronologică a principalilor critici și/sau formule critice perspectiva relațională, atât în construirea relațiilor diacronice, cât și a celor sincronice. Un critic este astfel situat în ordinea unei «istorii»… critice a criticii românești, dar este privit și ca făcând parte dintr-o familie mai mare de critici, români sau străini, care împărtășesc o serie de afinități structurale și de gândire”. (din Delia Ungureanu, “Critica românească postbelică față cu ordinea teoretică”, în Observator Cultural, nr. 516, 12 martie 2010)